Sunt o mamă tânără de 26 de ani. Am 4 copii: 3 băieți și o fată și la al treilea băiat am trecut

printr-o experiență pe care vreau să o împărtășesc și altora. Pentru cei ce li se pare că sunt mulți copii la anii mei, asta este decizia fiecăruia.

Copiii sunt un dar de la Dumnezeu, fiecare se naște cu un scop în viață, nimic nu este întâmplător și consider că nu suntem noi în măsură să decidem pentru viața unei ființe.

Văd pe zi ce trece mai multe persoane care nu vor să își mai bată capul cu copiii și aleg să-i pună la ‘gunoi’ și să își ia câine sau pisică. Eu am ales să nu îmi iau câine sau pisică și să accept ceea ce mi s-a dat.

La 23 de ani eram însărcinată cu cel de-al treilea băiat! Eram obișnuită, știam la ce să mă aștept. Mă gândeam la cum arată, cum o să fie la naștere și tot așa.

După 6 luni de sarcină, medicul meu la care mă duceam lună de lună mi-a spus că acest bebeluș are burta mică. Nu știam eu ce înseamnă și nici ea nu mi-a spus mai multe. Au început controale mai dese până ajunsesem să mă duc în fiecare săptămână.

De la ginecolog mă duceam la doctorul din spitalul în care eram înregistrată să nasc. Și ei au ajuns la concluzia că nu trebuie să mai așteptam până la termenul de naștere și să mă programeze pentru o naștere programată cu pastile cu 10 zile mai înainte.

Mi-a fost puțin teamă pentru că nu mai auzisem de așa ceva. Programarea era pe data de 14 august 2018, la ora 8. Iar eu am ajuns cu o hemoragie externă pe data de 14 august la ora 4 la spital cu salvarea.

Nu aveam dureri. Mi-au făcut un control și mi-au dat actele de înregistrare, camera, patul și m-au trimis în cameră spunându-mi că dacă am dureri să vin, dacă nu să vin în două ore. Era ora 5. La ora 7 am plecat din cameră fară dureri, am fost pusă la aparat să audă inima copilului și totul era bine. Până când am rămas singură în cameră.

Asistenta ieșise afară din salon și eu mă uitam la aparat și auzeam BIP, ca și o alarmă încontinuu. După un minut a venit asistenta, s-a uitat cam speriată, mi-a dat apă să beau și o fiolă prin branulă. După fiolă, aparatul se oprise. Asistenta a plecat după doctor și eu mă uitam nedumerită, pentru că nu înțelegeam care era treaba cu alarma.

Copilașul meu ce era în comă de o săptămână și-a deschis ochii.

A fost un semn pentru noi.

A doua zi de dimineață m-am dus la ora la care se puteau vizita copiii și nu l-am mai găsit în același loc. Când l-am găsit am avut o mare bucurie și foarte uimită pentru că nu mai era acel copil umflat plin de fire pe care îl văzusem până ieri.

Era alt copil micuț, căpușorul mic, o față mică exact ca a unui îngeraș … Trecuse testul și respira singur fară aparat, cu ochi deschiși. Îl priveam ca pe un luptător de război, dar nu cu sabia și împușcături, ci cu boala și nu împotriva oamenilor, ci împotrivă morții.

Din pântecul meu a vrut să trăiască, s-a luptat să trăiască și Cel de Sus a fost de partea lui. În prima săptămână de viață, din cauza rinichilor, toată apa ce trebuia să o elimine prin urină o acumula în corp. Avea 1 litru și jumătate de apă în corp.

Era umflat foarte tare iar în acea dimineața pungulița ce era pentru urină se umpluse, iar în jurul la prima săptămână era foarte puțin și cu cheaguri de sânge. Din acea zi copilul s-a vindecat și doctorii care au fost alături de noi în acel timp erau foarte fericiți pentru însănătoșirea lui.

Integral pe qbebe.ro