COVID-19: Ce spune psihologia despre încrederea în Dumnezeu?

Atunci când trecem printr-o criză avem o nevoie acută de a ști pe cine și pe ce ne putem baza. Creștinismul este o resursă din ambele unghiuri: ne putem baza pe Dumnezeu și ne putem baza pe dragostea Lui. Este o realitate pe care știinţa, deși prin definiţie necredincioasă, o face vizibilă în psihologie.

Despre religiozitate și relaţia ei complexă cu sănătatea mintală am discutat pe larg cu psihologul Bogdan Tulbure, coautor al unei investigaţii știinţifice recente privind eficienţa terapiei cognitiv-comportamentale care a fost augmentată religios în cazul persoanelor depresive (Tulbure, Andersson, Sălăgean, Pearce & Koenig, 2018).

În ce termeni se discută astăzi în psihologie despre interacţiunea dintre religiozitate și sănătatea mintală?

Există o serie de studii empirice care au investigat relaţia dintre factorii psihologici și credinţele religioase. Poate cea mai cunoscută și relevantă carte pe acest subiect este volumul editat de Harold Koenig, Handbook of Religion and Health, a cărui ediţie din 2012 am apucat să o citesc și eu. Aici autorii au sintetizat rezultatele studiilor făcute pe această temă, împărţindu-și abordarea în două direcţii majore: a) religiozitate și sănătate fizică și b) religiozitate și sănătate mintală.

Per ansamblu, majoritatea studiilor tind să indice o legătură pozitivă între nivelul de religiozitate/spiritualitate al oamenilor și a) sănătatea lor fizică și b) sănătatea mintală. Aceasta înseamnă că persoanele care au o credinţă religioasă activă tind să fie mai fericite, să aibă mai puţină depresie, mai puţină anxietate, să consume mai puţin substanţe nocive, să aibă o durată de viaţă mai lungă și, în general, să trăiască mai sănătos.

Studiile acestea, care raportează o corelaţie pozitivă între religie și sănătate, conturează o direcţie generală, o tendinţă prezentă în literatură. Trebuie menţionat că există și o categorie de studii care au raportat o legătură negativă între religiozitate și sănătatea mintală; însă acestea din urmă constituie o subcategorie care deocamdată este minoritară.

Aceste rezultate știinţifice se reflectă și în practica psihologică?

Din păcate, studiile care investighează relaţia dintre religie/spiritualitate și sănătate nu au o vizibilitate foarte mare în literatură, cel puţin deocamdată. În plus, educaţia pe care majoritatea specialiștilor în sănătate mintală o primesc în universităţi este una laică. Astfel, impresia mea este că majoritatea specialiștilor au problematizat prea puţin (sau poate chiar deloc) pe această temă și, ca urmare, competenţa lor poate fi limitată.

Oamenii cu preocupări spirituale care apelează la un specialist în sănătate mintală și au dorinţa să discute cu el și despre aceste aspecte importante din viaţa lor pot întâmpina uneori dificultăţi în găsirea unei persoane competente și în acest sens. Dar situaţia aceasta se întâlnește și la nivel internaţional, nu doar în România.

Cum știu practicienii unde să așeze graniţa dintre sănătos și nesănătos atunci când evaluează afirmaţiile privind credinţele religioase ale clienţilor lor?

Pentru a face diferenţa dintre normal și patologic în acest domeniu este nevoie ca specialistul să fie familiarizat cu normele culturale ale creștinismului, mai exact cu ceea ce e considerat normal în contextul religios al clientului și să își folosească judecata clinică.

Există într-adevăr delirul psihotic religios, care intră clar în zona patologică, neavând niciun fel de legătură cu sănătatea mintală. Dar, dacă omul cultivă o serie de principii morale care îi ghidează deciziile și comportamentul, dacă se roagă și merge la biserică, dacă are obiceiurile lui de a se închina, toate acestea sunt comportamente obișnuite și sanogene. Specialistul ar trebui să își folosească judecata clinică pentru a stabili graniţa dintre un comportament religios normal și unul patologic în funcţie de normele culturale ale tradiţiei religioase din care provine clientul.

Puteţi detalia, vă rog, ce înseamnă mai exact această „judecată clinică”?

Unul dintre sensurile termenului de „judecată clinică”, relevant pentru discuţia de faţă, se referă la aprecierea pe care o face specialistul faţă de problemele clientului, în sensul de a face diferenţa dintre normal și patologic, de pildă dintre o tristeţe de moment (normală) și o depresie clinică (patologică), dintre o anxietate trecătoare (toată lumea se mai îngrijorează din când în când) și o tulburare de anxietate generalizată sau un atac de panică ori o tulburare obsesiv-compulsivă.

Aceeași graniţă trebuie stabilită și în ceea ce privește un comportament normal al unei persoane religioase și un comportament care iese din sfera normalului și dă semne de patologie. În ce privește bolile mintale, graniţa aceasta este stabilită prin intermediul unor manuale de diagnostic, precum DSM-ul sau ICD-ul. În cazul comportamentului religios, graniţa este stabilită pornind de la cunoașterea aprofundată a culturii religioase, a tradiţiei spirituale din care provine clientul. Doar cunoscând acest context putem aprecia ce reprezintă un comportament normal sau obișnuit în acel context (în acea cultură) și îl putem diferenţia de un comportament patologic (anormal în acea cultură).

În privinţa patologiei, am fi îndreptăţiţi să spunem că religia generează psihopatologie?

Nu, religia în sine nu generează psihopatologie! Însă credinţele religioase (la fel ca orice alt conţinut psihic) pot fi folosite atât în sens pozitiv și funcţional, cât și în sens negativ și disfuncţional, pot să ne susţină în momente dificile sau, dimpotrivă, să contribuie la agravarea problemelor. Dar asta reprezintă limitele inerente ale oricărui sistem de credinţe, indiferent dacă acestea sunt religioase sau laice. Cum am spus anterior, în general persoanele religioase tind să fie mai sănătoase și să aibă un nivel mai ridicat al satisfacţiei în viaţă, comparativ cu cele care nu sunt religioase (asta arată cel puţin studiile corelaţionale).

Dar, dacă ar fi să analizăm tipologia de probleme cu care se confruntă oamenii în general, s-a constatat că există unele dificultăţi care, prin natura lor, implică și o evaluare morală. De pildă, literatura arată că atunci când o persoană cu preocupări religioase se confruntă cu o dificultate care nu are implicaţii morale evidente (ex: și-a pierdut partenerul de viaţă prin deces), comunitatea tinde să fie un sprijin și persoana beneficiază în mod pozitiv de acest lucru. În schimb, dacă dificultatea cu care se confruntă persoana implică anumite nuanţe morale care vin în contradicţie cu normele comunităţii (ex: o dependenţă de substanţe), atunci suportul tinde să fie mixt, însoţit adesea de moralizări, atenţionări și „predici binevoitoare”. Este posibil ca o parte din foștii prieteni să se distanţeze, ca relaţii sociale din cadrul comunităţii să devină mai fragile sau chiar să se întrerupă în totalitate. În acest context, pe lângă problema iniţială cu care se confrunta, persoana poate ajunge să resimtă emoţii de respingere, de vinovăţie (uneori nejustificat de intense), să înregistreze o scădere a stimei de sine sau chiar să trăiască stări depresive și anxioase.