Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.

Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.

Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Isuse,
îmi mai fuse
adăpost.

Arsul meu obraz, pe care
lacrimi curg şi azi fierbinţi,
îl loviră mâini barbare
şi amare
suferinţi.

Numai Tu, cu mângâiere,
în suspinul meu mai vii,
să-mi aduci la greu putere
şi-n durere,
bucurii.

O, Isuse, din înaltul
cerului, să vii, Te rog,
când din chin şi-aşteaptă saltul,
iarăşi, altul
slăbănog.

Postare Facebook: Comunitatea Oastei Domnului