Sărac sunt, Doamne, sărac . . .
Sărac în celulă, sărac întru toate.
Sărac sunt, Doamne, sărac,
și bucuriile Tale-s bogate.
Să mă apropii de ele nu pot, nu mă lasă.
Lihnit sunt și foamea mă taie :

vreau sâmburii ce-Ți cad de la masă,
vreau tot ce arunci la gunoaie.
Din toate minunile Tale,
nu văd o zdreanță, nu pipăi nimic.
Pentru-osânditul calic ai numai ziduri în pieile goale . . .
Departe, departe, -ntr-o țară-azurată cu soarele ca o fântână,
Doamne, era un zugrav altădată, bătrân în bojdeuca-i bătrână

Sărac era, Doamne, și-n ruga-i neghioabă cu jind
Îți cerea și cu frică, un sturz sau o mierlă să-i dai
în cocioabă, să-i cânte-n tristețea-i calică.
Ofta după zboruri, tânjea să le-asculte,
să le dezmierde viersul suav . . .
De-atâta vechi dor și oftaturi prea multe,
Pasăre-l porecleau pe zugrav !
Și nu putea calicul să-și cumpere
un pițigoi, cel puțin, un sticlete . . .

Dar, Doamne, văpsele i-ai dat
să-și astâmpere dorul, cu ele, pe un perete.
Și-a prins să-și văpsească bordeiul în grabă.
zburau și foșneau cintezoi cântăreți,
grauri de aur ieșeau din pereți,
aripi și cer se vărsau în cocioabă . . .
De ce nu-s și eu ca zugravul sărac ?
De ce nu-mi dai, Doamne, și mie,
văpsele, în celula săracă să-mi fac
chipuri și umbre și rândunele ?

O jimbla-aș picta, ca o fată mezină,
aș pune zări de jur împrejur,
și lâng-o cinzeacă de tescovină
aș da o bidinea de azur.
Poate aș ști, ca zugravul povestei,
aur și cer din pereți să deschid.
Poate, din ani, aș scoate chipul nevestei
Și l-aș pune să plângă pe zid.
Și-aș scrie, pe var, și osândele mele,
să geamă, să ardă, veac după veac.
Din sânge și fiere mi-aș face văpsele . . .
Sărac sunt, Doamne, sărac.