O zi „in pielea” unui coleg de pe echipajul SMURD
„Azi, când mi-am luat baiatul de la grădinița, l-am luat in brate si l-am ținut la piept cu mai mult drag. Cu așa de mult drag cum nu o mai facusem niciodata.
Nu ne mai vazusem de 28 de ore. 28 de ore in care viata mi-a mai dat o incercare.
O interventie pe care nu o sa o uit!
Pe la ora 10…pe tableta, apare solicitarea: băiat, 6 ani, cazut de la inaltime, pe B-dul Aurel Vlaicu. Plecăm in mare grabă, verificam GPS-ul, ne indica adresa.
Ajungem la soliciatare.
Îndrumați de cateva persoane, (unele persoane vociferau ca am ajuns tarziu – suntem obișnuiti, deoarece mereu apar persoane de genul, deși ajunsesem foarte repede) vedem in gradina din fata blocului un băiețel, căzut.
Am sarit gardurile gradinii impreuna cu cei 2 colegi, cu toate după noi, defibrilator, rucsac, aspirator ,guler, atele, oxigen. Mă arunc in genunchi lângă acel suflet mic. Agonizand, gemea de durere. Incepem sa il monitorizam, puls, saturatie, tensiune, leziuni vizbile, etc.
Căzuse pe lateral (nu avea rani vizibile la membre și nici cap) il punem pe targa lopata (el tot agoniza in durere), incerc sa ii deschid ochii, ii inchide la loc. Vorbesc neîncetat cu el. Se aud sirenele ambulantei venite in sprijin (asteptam venirea doctoriței mai mult ca orice).
Sosește și echipajul tip C. Se continua monitorizarea. Asistenta prinde linie, il trasportam in ambulanta lor. Il stabilizeaza si plecam la spital.
Predam pacientul la urgență, mă intorc la mașină. In timp ce puneam in ordine actele și ambulanta, cineva imi indica mama. Cu sufletul plin, cu un nod in gât, o intreb numele micuțului. Mi-l zice, și mă întreabă cum e, de ce nu misca. Incerc sa o linistesc, ca e anesteziat și ca e mai bine pentru el, dar nu pot sa o privesc in ochi.
Mă intalnesc cu asistenta care imi cunoaste familia si imi zice: Cand te-am vazut acolo, m-am gândit la copii tai, băiatul tău cati ani are?
Îi spun: tot 6! Mă intorc la ambulanță și imi dau lacrimile!”
Leave a Reply