Omul, prin patimi se încătușează cu lanțuri, pe care le iubește după o anumită vârstă

 Omul, prin patimi se încătușează cu lanțuri, pe care le iubește după o anumită vârstă

Cuvioasa Matroana, sfânta oarbă a zilelor noastre, „al optulea stâlp al Rusiei„, după prorocia Sfântului Ioan de Kronștadt,

învăța că patimile și demonii creează stările acestea pe care oamenii contemporani le numesc boli sufletești.

Nu există boli sufletești, învăța Sfânta Matroana, există boli duhovnicești: oameni neputincioși, oameni istoviți, oameni înnebuniți de duhurile viclene…

există închipuire, boli pe care le trimite cineva.” Prin cuvântul „cineva„, evident că-l înțelegea pe diavolul cel viclean.

Omul care se află departe de Dumnezeu, scrie Sfântul Metodie Cretanul, este precum peștele scos din apă, nu mai este om sănătos.

Este bolnav, este invalid, este traumatizat, este căzut, este o existență nefirească”.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa de o însemnătate deosebită Expunere acrivică a învățăturii ortodoxe, scrie:

În starea lor firească, toate creaturile sunt supuse și ascultă de Creator. Când, însă, unele dintre creaturi, de bună voie, se revoltă și arată neascultare față de Ziditor, își aduc înăuntrul lor răutate.

Pentru că răutatea nu este o existență, nici trăsătura unei existențe, ci ceva care se adaugă, adică îndepărtarea de bună voie de la starea firească la starea împotriva firii. Și tocmai acest lucru este păcatul” (Expunerea acrivică a credinței ortodoxe, 4, 20).

Deci, omul, pierzând din pricina păcatului starea firească și adevărată a existenței sale, care înseamnă comuniunea cu Dumnezeul și Creatorul său, își zdruncină din temelii armonia sa lăuntrică, se tulbură, în timp ce puterile sufletului lui se risipesc.

De aceea, pe omul autonom, rupt de Dumnezeu, îl zdruncină tulburarea, angoasa, frica, în timp ce înlăuntrul sufletului său apar sentimentele de vinovăție. El încearcă să se sprijine pe lucrurile care nu pot să-l susțină cu adevărat, pe stările și pe persoanele lumii acesteia. În această strădanie, însă, se dezvoltă înlăuntrul său puterile dependenței de așa-numitele patimi, care îi stăpânesc viața.

De exemplu, lipsit de desfătarea comuniunii cu Dumnezeu, se aruncă în vânarea plăcerilor și este înrobit de patima iubirii de plăceri, care fiind nesătulă, îl conduce la depresie.

Pierzându-și credința în pronia lui Dumnezeu, încearcă să simtă siguranță dobândind bunuri materiale, bani, avere și celelalte, și această patimă a iubirii de arginți îl umple deplin de neliniște.

Necunoscând cinstea și slava pe care i-o dăruiește relația cu Dumnezeu, se străduiește să se impună în mediul său vânând cinstiri, făcând impresie, provocând admirația celorlalți. În acest fel crește înlăuntrul lui patima slavei deșarte care poate să-l conducă la nebunie prin multele ei forme și variante.

Pervertirea omului devine foarte mare când primește fără discernământ toate câte lumea le-a ridicat la rangul de supra-valori.

Lumea, într-adevăr, pune la loc de cinste și laudă principalele patimi omenești: iubirea de arginți, iubirea de slavă și iubirea de plăceri. Acestea sunt idealurile omului lumesc.

Ca să se împotrivească lumii și cugetului lumesc, omul va trebui să aibă credință în Dumnezeu, căci fără credință se va simți gol și sărac.

Căutând cu disperare să se sprijine pe sine, să se încreadă in sine, să se agațe de un fir de păr, așa cum se spune despre cel care este gata să se înece, omul acesta se predă feluritelor patimi, egocentrismului, egoismului, mândriei și slujește în principal acestora.

Ele îi reglementează cugetarea, alegerile, hotărârile, lucrările, viața întreagă, cu urmări înspăimântătoare atât pentru el însuși, cât și pentru mediul înconjurător și pentru societate.

Făcându-se rob patimilor, omul se neliniștește, deznădăjduiește, se mânie, își zdrobește inima, și uneori înnebunește. Trăiește tot mai mult în mlaștina păcatului, în timp ce diavolul dobândește putere asupra lui și-l chinuiește până la îndrăcire.

Sursa: cuvantdefolos.ro