Sute de mii de români au muncit o parte din viață în țară și o parte în Italia, Spania, Germania sau alte state ale Uniunii Europene, iar la pensionare se întreabă cum se vor aduna toți acei ani. Răspunsul ține de un mecanism numit proratizare, după principiul latin „pro rata temporis”, adică proporțional cu timpul. Nu există o pensie unică plătită de Uniunea Europeană: fiecare stat calculează și plătește partea care îi revine pentru anii lucrați în sistemul său, după regulile europene de coordonare, în special Regulamentul (CE) nr. 883/2004, care se aplică și în statele Spațiului Economic European și în Elveția, împreună cu legislația națională. Procesul are două etape. Mai întâi, perioadele de cotizare din toate țările se adună, dar doar pentru a verifica dacă persoana îndeplinește condițiile de pensionare, de exemplu stagiul minim. Apoi, fiecare stat calculează suma pe care o datorează. Faptul că anii din străinătate sunt luați în calcul nu înseamnă că România plătește pentru ei, ci fiecare țară plătește doar pentru perioada lucrată la ea. Potrivit articolului 52 din regulament, fiecare casă de pensii face două calcule. Primul este pensia națională, calculată doar pe baza anilor lucrați în țara respectivă, dacă omul îndeplinește condițiile și fără ceilalți ani. Al doilea este pensia proporțională: se calculează mai întâi o pensie teoretică, ca și cum toți anii, din toate țările, ar fi fost lucrați acolo, iar apoi aceasta se înmulțește cu raportul dintre anii lucrați în acel stat și totalul anilor. Dacă totalul depășește stagiul maxim cerut pentru o pensie completă, se ia în calcul doar acest maxim, astfel încât niciun stat nu plătește mai mult decât pensia completă prevăzută de propria lege.
Un exemplu ipotetic ajută la înțelegere. O persoană a lucrat 20 de ani în România și 10 ani într-o altă țară din UE. Casa de Pensii din România calculează mai întâi pensia teoretică pentru toți cei 30 de ani, după legea românească. Dacă aceasta ar fi de 3.000 de lei, partea pentru cei 20 de ani din țară este de 3.000 înmulțit cu 20 și împărțit la 30, adică 2.000 de lei. Instituția din celălalt stat face același lucru după propriile reguli: dacă pensia teoretică ar fi acolo de 900 de euro, partea pentru cei 10 ani ar fi de 300 de euro. Proratizarea nu este însă o penalizare. Dacă pensia calculată doar pentru anii din România, fără alte state, ar ieși mai mare, să zicem 2.200 de lei, se acordă această sumă, pentru că regula generală este ca beneficiarul să primească varianta mai avantajoasă. În acest caz, persoana ar încasa separat 2.200 de lei din România și 300 de euro din cealaltă țară. Cifrele sunt doar ilustrative și nu reprezintă o estimare reală. Casa Națională de Pensii Publice precizează că și cei care primesc deja pensie din România și au lucrat legal în alt stat membru pot cere revizuirea drepturilor, iar dacă noul calcul iese mai bun, se acordă varianta mai avantajoasă.
Cererea se depune, de regulă, la casa de pensii din țara în care persoana locuiește și în care a fost asigurată, iar aceasta transmite dosarul celorlalte state implicate. Dacă omul nu a lucrat în țara în care locuiește, cererea se depune în ultimul stat în care a cotizat. Practic, o singură cerere pornește verificarea drepturilor în toate țările, iar cei care locuiesc în străinătate nu trebuie să vină în România pentru asta. Recunoașterea anilor nu înseamnă însă că toate pensiile încep în același timp. Vârsta de pensionare diferă de la o țară la alta, iar fiecare instituție emite propria decizie și plătește doar după ce sunt îndeplinite condițiile ei, inclusiv cea de vârstă. De aceea, cineva se poate pensiona în România și poate primi abia mai târziu partea din Germania sau Italia. Specialiștii recomandă ca, încă înainte de pensionare, cei care au lucrat în străinătate să își adune dovezile de cotizare din fiecare țară și să verifice din timp condițiile fiecărui sistem, pentru a nu avea surprize atunci când depun dosarul.
Leave a Reply