Articolele de acte normative privind internarea obligatorie şi carantina în timpul epidemiei sunt neconstituţionale pentru că sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, au caracter incert şi dificil de anticipat şi nu oferă garanţii privind respectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, a stabilit Curtea Constituţională. CCR arată, de asemenea, că instituirea carantinei prin ordin de ministru reprezintă o „veritabilă privare de libertate” şi o „restrângere a drepturilor fundamentale”.
Curtea Constituţională a publicat miercuri motivarea deciziei din 25 iunie, prin care a declarat neconstituţională starea de carantină şi internarea obligatorie. Mai precis, CCR a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 25 alineatul (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 8 alin. (1) din OUG 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei.
Conform CCR, dispoziţiile celor două articole atribuie ministrului Sănătăţii competenţa instituirii carantinei şi a internării obligatorii în vederea prevenirii răspândirii unor boli contagioase, măsuri care implică restrângerea unor drepturi fundamentale, fără a fi stabilite, la nivelul legislaţiei primare, condiţiile, procedura şi limitele în care autorităţile administrative pot acţiona în sensul restrângerii acestor drepturi, respectiv garanţiile care protejează cetăţenii de o eventuală aplicare ilegală, discreţionară sau abuzivă a acestor măsuri.
De asemenea, orice persoană trebuie să se bucure de posibilitatea contestării în justiţie a măsurii detenţiei de ordin medical social într-un termen scurt, astfel încât, în cazul constatării nelegalităţii măsurii dispuse, să poată fi eliberată. Altfel spus, persoana căreia i se aplică măsura detenţiei de ordin social medical trebuie să beneficieze de un drept de acces la justiţie efectiv, care să asigure judecarea într-un termen rapid a acţiunii şi să dispună eliberarea persoanei deţinute nelegal.
„Toate aceste garanţii sunt necesare, întrucât privarea de libertate este o măsură gravă care nu se justifică decât dacă alte măsuri mai puţin severe au fost considerate ca insuficiente pentru a garanta interesul public sau exigenţele publice ale detenţiei. Astfel, privarea de libertate trebuie să apară ca o măsură indispensabilă în circumstanţele date”, precizează CCR, potrivit Agerpres.
Leave a Reply